Pasi tot inainte...

    Memorii si regrete

 
     Pasii ma indruma haotic printre picaturile reci de ploaie, nu stiu unde merg si nici ce caut, incerc cu disperare sa scap de sentimentul de vinovatie ce inca zace in mine. Pasesc incet pe strazile pustii ale orasului ce sta inghitit de intuneric in bataia vantului racoros si astept ca ploaia sa-mi spele fiecare pacat. Luna straluceste vag printre norii grei de ploaie parca zbatandu-se sa nu se stinga, ea fiind singura ce inca mai vegheaza orasul adormit si il picteaza in culori reci. E noapte, iar eu ratacesc, din nou, pierduta de mult printre memorii si stropi de vinovatie. Pasesc fara voie, furata de ganduri ce nu-mi dau pace, mii de imagini se nasc in fata mea si incerc cu disperare sa le alung, ma imbata si ma abandoneaza ca pe un vechi cadavru, ca apoi sa revina si sa-si continue tortura.
    Am trait si am respirat aerul cald de la sanul sigurantei, am imbratisat monotonia cu fiecare pas ce l-am facut, nu puteam zari teama si nici disperarea. Ma hraneam zilnic cu cuvinte frumoase si melodioase, zambeam si profitam de orice mana calda ce mi se intindea cu toate ca, de fapt, nu o meritam cu adevarat. Traiam fiecare zi ca o fiinta oarba, scutita de griji si durere, nu cunosteam nici o farama din ceea ce ar trebui sa fie teama, am trait si traiesc inca in bratele protectoare ale semenilor mei. Paseam peste cadavre cu nepasare si cu sentimentul de superioritate, in lumea mea eu eram cea mai importanta persoana, insa m-am inselat amarnic. Adevarata insemnatate a vietii mele ia nastere odata cu cel mai mare dezastru ce-mi marcheaza adanc existenta. Se spune ca poti cunoaste adevarata valoare a unui lucru doar cand acesta dispare din viata ta, doar atunci esti capabil sa te trezesti cu adevarat la realitate si te poti ridica din tarana in care ai zacut ani la rand, inconștient; insa pana atunci ramai doar inca un egoist ce completeaza pazalul lumii.
    Toate au inceput sa prinda contur in cel mai neasteptat mod, pentru trezirea mea a fost nevoie de moartea unui pion ce mi-a vegheat de la distanta pasii. Acel simplu pion pe tabla de sah a fost chiar bunicul meu ce, prin sacrificiul sau, m-a inviat, m-a trezit si m-a facut sa respir un nou aer. Cu toate ca stiam in strafundul mintii mele ca si sfarsitul va veni, acest sfarsit si-a infipt coltii adanc, provocand o durere si o sangerare groaznica. Am primit o palma de la realitate in cel mai cumplit mod, existenta unui om a fost furata doar in cateva clipe, lasand in urma doar rani deschise ce aveau sa pulseze mult timp dupa aceea. Lacrimi fierbinti s-au prelins pe obrajii tuturor, durea si ardea, dar incercam sa ma consolez cu ideea ca el a scapat de un chin ce l-a urmarit aproape toata viata. A stat incatusat ani la rand in propriul corp, i s-au impus limite pentru fiecare gura de aer pe care o lua, insa si aceea dureroasa,dar cu toate acestea a fost acolo pentru toti, mai ales pentru mine, dar eu am fost o egoista si nu-l vedeam. Amintiri peste amintiri imi invadeaza inca mintea, imagini pline de culoare, dar si pictate in negru; pasi de copil ce se plimbau voiosi in jurul unei fantezii...amintiri traite in ceata, dar dupa care inca mai tanjesc. Oarba fiind, n-am observat ca acea fiinta mi-a facut, prin existenta sa, cel mai frumos cadou fara ca eu sa ofer nimic in schimb, iar daca i-am oferit ceva a fost doar o copilarie inconstienta traita in bratele lui. Am crescut si credeam ca stiu ceea ce voiam, dar si aceasta era o minciuna, m-am refugiat in propria-mi arta, fugind de cei care imi voiau binele; propria-mi arta a fost cadoul ce l-am primit de la el. Linii pline de viata trasate cu pasiune pe o foaie de hartie, imagini vii ce-mi construiesc adanc existenta, o lume himerica costruita doar din dorinte, aceasta este mostenirea pe care am primit-o...iar de aici se va naste o promisiune: bunicule,te voi face mandru de mine! Am primit cel mai valoros cadou dintre toti, iar pentru asta voi da nastere unui nou univers compus doar din arta mea si amintirea ta ce inca imi arde in suflet. Nu te voi dezamagi, nu si pe tine...

Trecut

              Omul de gheata. Stropi de vinovatie.

 ...iar prin vene arde o pasiune nebuna. Iti caut privirea- nu o gasesc, iti caut buzele- nu le pot atinge, iti caut trupul- imi soptesti "nu pacatui!". Ma retrag sfioasa, jenata de propria intentie, insa nu-mi pot ineca dorinta. Dorinta de a-ti simti bataile inimii, respiratia rece, mirosul catifelat de liliac. Buzele imi tanjesc, trupul imi tanjeste, ratiunea ma omoara, vreau sa cad prada proprilui pacat, insa tu ma opresti.

   Ma las indrumata doar de soaptele tentatiei. Sunt slaba! Respiratia imi devine din ce in ce mai sacadata, trupul imi tremura, lacrimile incep sa curga. Sentimentul de disperare capata radacii adanci, ma infioara! Mi-e frica! Ridic mana, cautandu-te, nu te gasesc! Tot ce prind e doar parfumul unui vis. Un alt vis, o alta iluzie. Lacrimile curg si mai mult, se rostogolesc pe obraji, se contopesc cu pielea deja prea fierbinte. Oare cat voi mai continua sa ma droghez cu astfel de minciuni?! Oare...dar totul se va pierde, nu?! Imi musc cu putere buza, negand cu desavarsire acest gand. Dau viata unor soapte, sperand ca le vei auzi: "Iarta-ma! Iarta-ma ca te iubesc!"

Prezent

                     Fiorii unui sarut cu buze de cristal. Realitate

Nopti ce adapostesc la sanul lor vise fierbinti, saruturi dulci si mangaieri lascive. Dorintele vechi, acum, capata forma. Zambetul de azi si fagaduintele de maine impletesc un singur suflet, tremurul si fiorii fiecarui sarut promit o noua viata si totusi, departe de a fi adevarat. Un adevar ce ascunde in spatele sau o minciuna amara ce da sa fie uitata, insa ea continua sa existe. Si oare care e minciuna? Existenta mea e o minciuna? Idealurile mele sunt niste minciuni? Iubirea mea e o minciuna? Ma inec in disperare negasind raspunsul acestor intrebari... O viata simpla, plina de lacrimi sub fiecare zambet, o durere sub fiecare picatura de placere si o dorinta ce ma sufoca prin fiecare sarut al sau. Fiorii unui sarut cu buze de cristal. Sarut cu trupul, sarut cu sufletul, sarut cu inima si, totusi, nu e de ajuns. Tip, lovesc, tremur si incep sa plang...lacrimi ce nu se mai opresc, lacrimi ce-mi provoaca durere in tot trupul. Acestui suflet singuratic i-am intins o mana, mi-a luat-o si m-a ridicat si pe mine odata cu el. Acum il am, rasuflu usurata si multumita de realizarea mea. Dar ma izbesc de fostul zid de sticla, incep sa ma panichez, incep sa tremur, incep sa plang: il am oare cu adevarat?! E al meu?! Imi apartine?! Daca e al meu, de ce nu-l pot atinge?! De ce nu pot sa'l fac al meu?! De ce realitatea mi se impotriveste?! Vreau si mai mult sa cad prada tentatiei, insa ceva ma opreste. Un strigat inabusit se aude de undeva, nu stiu de unde, insa tipa, tipa la mine sa ma trezesc odata. Dar de ce sa ma trezesc? Daca ma trezesc peste ce voi da? Voi primi doar palme, nu vreau sa mai primesc palme...te rog, nu mai vreau! Vreau iubire, vreau placere, vreau o mana calda ca sa ma mangaie...cu toate ca realitatea mea nu e aceeasi cu realitatea lor, dar nu-mi pasa. Vreau sa cad in agonie, vreau sa mor in bratele LUI... oricine ar fi el.

 

Renasterea cuvintelor

    Au trecut zile, au trecut luni, iar eu m'am indepartat si mai mult de acest blog. Motivul? nu am nici unul prea serios: lipsa de timp, de chef si poate ca si de inspiratie.

  

Sentimente, ganduri si extaz

    Miros, respir si  plang nesiguranta. Pasesc, cad, ma ridic si fug de mine insumi, pierzandu'ma prin fiori de extaz. Ma infior la fiecare atingere a timpului, la suprafata raman aceeasi, insa in interior sa da o lupta. O lupta ce ma va face sa'mi plang in pumni si sa nu stiu de ce. Ma simt pierduta de mine insumi prin fiecare sarut al timpului, nasc nesiguranta si confuzie, eu insumi devin o straina pentru mine. Coplesita de emotii puternice, ma aflu inecata in propriul extaz, prinsa intr'un vis si incapabila sa ma trezesc...nu vreau sa ma trezesc. Sentimente, ganduri si extaz. Gust timida din noile senzatii, ajung la extaz, devin epuizata si mai vreau o data si inca o data. Ma las violata de propriile ganduri si incerc sa ma ascund in spatele unei minciuni. Eu  insumi creez minciuna!

   Lucruri ce odinioara le cunosteam si ma simteam bine in monotonia lor, acum complic si simplitatea crezand ca, da, acum m'am trezit! Nu mai visez, m'am trezit, sunt constienta de tot, sunt capabila sa fac selectie...dar ma insel amarnic! Tot ce consider ca fac bine se dovedeste ca e rau, eu gresesc cu totul! Starnesc revolte in jurul meu si aud ca niste soapte printre acele priviri pline de ura: "Te'ai schimbat!", privesc in jos ca un regret, dar ma ridic vrand sa respir un nou aer: "Nu, nu m'am schimbat. Eu doar am crescut!". Pasesc inainte cu determinare, intorcandu'mi spatele, legatura se subtiaza. Cu cat ma las mai mult prada tentatiei, cu cat gust si mai mult din placeri, devin egoista. Prinsa in febra placerii, imi dau deoparte memoriile, izgonesc si mai mult amintirea fetei de alta data, o pierd in ceata...

va continua...

                     

Un "buna!" printr'o multitudine de priviri si culori...

...sau cel putin asa ar trebui sa fie. Presupun ca pentru a fi un bun inceput intr'o lume virtuala noua este necesara o introducere...insa aici dau "pas!". Oare de unde ar trebui sa incepi si unde ar trebui sa te opresti pentru a nu plictisi  eventualul cititor printr'o sumedenie de detalii nesimnificative?!...n'am idee. Sa stai, sa selectezi, sa alegi...Introducerile nu au fost niciodata punctul meu forte. De ce? Simplu! nu am idee ce ar trebui sa spun mai exact, dar, scotocind dupa vreo farama de inspiratie (de care in momentul de fata cam duc lipsa) incep:

Prenume: Helena
Varsta: bantui aceste meleaguri cam din '95
Ocupatie: sa poposesc pe bancile scolii...momentan
Hobby'uri: ma droghez cu arta mazgalita si cu sunetele "enervante" din casti. Devin sclava unei foi si a unui creion, mor si reinvii prin desene pe note melancolice de rock. Altceva? fac din introvertire un hobby si din hrana cu vise: mic dejun, pranz si cina.

    Lucruri ce ar mai trebui mentionate pentru inceput?hmm...stiu sa fac din noroc - ghinion, detin un pesimism ce ii contagiaza si pe ceilalti. Cea mai mare calitate? reusesc sa ma fac nevazuta cu foarte mult sarm, sa fiu uitata e cel mai usor lucru pe care il pot face. Traiesc din amintiri si pentru amintiri. Construiesc zilnic cladiri ce se prabusesc pe urma, la mine, nimic nu e stabil. Imi schimb starea de la o ora la alta, de la o zi la alta. Urasc si detest aproape tot, insa nu o recunosc foarte des, iubirea pentru mine e un tabuu, iar prin acest tabuu ii injunghii pe altii. O parte din mine ii ironizeaza pe ceilalti, ii priveste cu superioriate, este impotriva lor, insa si in potriva propriei persoane. Zidul meu de gheata ma apara de tot, traiesc in intuneric, zac in agonie privind viata ca pe o tabla de sah, oamenii sunt piesele, iar Dumnezeu si Diavolul sunt cei care le muta, cine va face oare prima miscare?! Daca reusesti sa ma descoperi, vei afla ca toate acestea sunt doar minciuni, sunt puse de impresie. Dupa zidul de gheata vei zari un alt "eu", un "eu" plin de iubire, mila si indurerare. Voi ajunge sa tanjesc dupa orice forma de caldura, nesiguranta zilei de maine e cel mai profund sentiment al meu. Daca mai atins si ma vei rani, ma voi intoarce la vechea fata. Ucid cu sange rece si iubesc cu pasiune doar prin desene, imi tin amintirile treze pe niste foi ponosite, pastrez cu grija amintirea fetei de alta data ce zace inca mine. Sa ma maturizez poate fi unul dintre lucrurile cele mai grele de realizat, eu traiesc inca in trecut. Ma zbat legata in lanturi himerice, sperand ca voi scapa, insa blestemul nu se va sfarsi niciodata. Si as putea continua la nesfarsit...inceputul e greu, dar prin cuprins imi dau frau liber..

Daca va intrebati care a fost scopul crearii acestui blog, nici eu nu stiu exact. A fost o idee venita din senin si o intrebare: "De ce nu?". Da, de ce nu? de ce sa nu'l creez? Inca nu stiu ce vor contine urmatoarele postari, cand o sa aflati voi, o sa aflu si eu, insa cel mai probabil imi voi prezenta arta...deci sa vedem ce va iesi din asta!