Memorii si regrete

 
     Pasii ma indruma haotic printre picaturile reci de ploaie, nu stiu unde merg si nici ce caut, incerc cu disperare sa scap de sentimentul de vinovatie ce inca zace in mine. Pasesc incet pe strazile pustii ale orasului ce sta inghitit de intuneric in bataia vantului racoros si astept ca ploaia sa-mi spele fiecare pacat. Luna straluceste vag printre norii grei de ploaie parca zbatandu-se sa nu se stinga, ea fiind singura ce inca mai vegheaza orasul adormit si il picteaza in culori reci. E noapte, iar eu ratacesc, din nou, pierduta de mult printre memorii si stropi de vinovatie. Pasesc fara voie, furata de ganduri ce nu-mi dau pace, mii de imagini se nasc in fata mea si incerc cu disperare sa le alung, ma imbata si ma abandoneaza ca pe un vechi cadavru, ca apoi sa revina si sa-si continue tortura.
    Am trait si am respirat aerul cald de la sanul sigurantei, am imbratisat monotonia cu fiecare pas ce l-am facut, nu puteam zari teama si nici disperarea. Ma hraneam zilnic cu cuvinte frumoase si melodioase, zambeam si profitam de orice mana calda ce mi se intindea cu toate ca, de fapt, nu o meritam cu adevarat. Traiam fiecare zi ca o fiinta oarba, scutita de griji si durere, nu cunosteam nici o farama din ceea ce ar trebui sa fie teama, am trait si traiesc inca in bratele protectoare ale semenilor mei. Paseam peste cadavre cu nepasare si cu sentimentul de superioritate, in lumea mea eu eram cea mai importanta persoana, insa m-am inselat amarnic. Adevarata insemnatate a vietii mele ia nastere odata cu cel mai mare dezastru ce-mi marcheaza adanc existenta. Se spune ca poti cunoaste adevarata valoare a unui lucru doar cand acesta dispare din viata ta, doar atunci esti capabil sa te trezesti cu adevarat la realitate si te poti ridica din tarana in care ai zacut ani la rand, inconștient; insa pana atunci ramai doar inca un egoist ce completeaza pazalul lumii.
    Toate au inceput sa prinda contur in cel mai neasteptat mod, pentru trezirea mea a fost nevoie de moartea unui pion ce mi-a vegheat de la distanta pasii. Acel simplu pion pe tabla de sah a fost chiar bunicul meu ce, prin sacrificiul sau, m-a inviat, m-a trezit si m-a facut sa respir un nou aer. Cu toate ca stiam in strafundul mintii mele ca si sfarsitul va veni, acest sfarsit si-a infipt coltii adanc, provocand o durere si o sangerare groaznica. Am primit o palma de la realitate in cel mai cumplit mod, existenta unui om a fost furata doar in cateva clipe, lasand in urma doar rani deschise ce aveau sa pulseze mult timp dupa aceea. Lacrimi fierbinti s-au prelins pe obrajii tuturor, durea si ardea, dar incercam sa ma consolez cu ideea ca el a scapat de un chin ce l-a urmarit aproape toata viata. A stat incatusat ani la rand in propriul corp, i s-au impus limite pentru fiecare gura de aer pe care o lua, insa si aceea dureroasa,dar cu toate acestea a fost acolo pentru toti, mai ales pentru mine, dar eu am fost o egoista si nu-l vedeam. Amintiri peste amintiri imi invadeaza inca mintea, imagini pline de culoare, dar si pictate in negru; pasi de copil ce se plimbau voiosi in jurul unei fantezii...amintiri traite in ceata, dar dupa care inca mai tanjesc. Oarba fiind, n-am observat ca acea fiinta mi-a facut, prin existenta sa, cel mai frumos cadou fara ca eu sa ofer nimic in schimb, iar daca i-am oferit ceva a fost doar o copilarie inconstienta traita in bratele lui. Am crescut si credeam ca stiu ceea ce voiam, dar si aceasta era o minciuna, m-am refugiat in propria-mi arta, fugind de cei care imi voiau binele; propria-mi arta a fost cadoul ce l-am primit de la el. Linii pline de viata trasate cu pasiune pe o foaie de hartie, imagini vii ce-mi construiesc adanc existenta, o lume himerica costruita doar din dorinte, aceasta este mostenirea pe care am primit-o...iar de aici se va naste o promisiune: bunicule,te voi face mandru de mine! Am primit cel mai valoros cadou dintre toti, iar pentru asta voi da nastere unui nou univers compus doar din arta mea si amintirea ta ce inca imi arde in suflet. Nu te voi dezamagi, nu si pe tine...